Generalităţi

Înainte de venirea europenilor, în cele două Americi, porumbul era cultivat din estul Canadei până aproape de Ţara de Foc, în sudul actualei Americi Latine şi până la o altitudine de 4000 de metri, în munţii Anzi. Marinarii lui Cristofor Columb au făcut cunoştinţă cu planta numită „mahiz” încă de la traversarea istorică a Atlanticului, în 1492. Exploratorul descria în jurnalele lui de bord o plantă ca un grâu uriaş, cu tija elegantă şi boabe aurii. Unele din aceste plante au fost aduse la bordul caravelei sale.

În 1494, porumbul se semană în Sevilla. De acolo, avea să se răspândească în toată Europa, făcând apoi înconjurul lumii şi aclimatizându-se atât de bine, încat în anumite locuri a devenit o plantă autohtonă.

Încă din primii ani ai secolului XX, cercetătorii din Statele Unite au avut ideea încrucişării soiurilor (liniilor) pentru a crea noi varietăţi, mai productive. Acesta este debutul hibridizării. Răspândirea hibrizilor apare pe continentul american încă din anii ’30.

Selecţia hibrizilor de porumb, în special a varietăţilor hibride şi apoi a unor linii de hibrizi, a fost posibilă multumită definirii şi punerii în evidenţă a efectului heterozis, de către Shull, in 1908.

Din motive practice, efectul de heterozis, denumit îniţial „vigoare hibridă”, poate fi definit şi ca „efectul productivităţii superioare a primei generaţii hibride, rezultate din încrucişarea unor linii selectate special”.

În mod paradoxal, conceptul selectării hibrizilor simpli (rezultaţi în urma încrucişării a două linii consangvinizate), iniţiat la începutul secolului XX, nu s-a răspândit, din cauza costului ridicat al producţiei de seminţe. Motivul acestui cost ridicat era slaba fertilitate a liniilor-mamă utilizate, la acea vreme, pentru producţia de hibrizi. Din acest punct de vedere, varietăţile hibride rezultate din încrucişarea varietăţilor-populaţie în locul liniilor consangvine s-au dovedit a fi mult mai atrăgătoare.

Aceste încrucişări le-au permis societăţilor producătoare de seminţe să-şi îmbunătăţească producţiile medii; pe de altă parte, producţiile medii ale varietăţilor hibride au fost, rareori, mai ridicate şi mai stabile decât cele ale celor mai bune varietăţi-populaţie.

Jones, care în 1918 a creat metoda hibrizilor dubli (A x B/C x D), rezultaţi din încrucişarea hibrizilor simpli, în locul liniilor consangvinizate, a dat „lumina verde” utilizării practice a liniilor hibride în agricultură. În Statele Unite, anii ’20 din secolul trecut, au fost perioada în care s-au selectat linii consangvinizate la scară mare, creându-se şi evaluându-se un număr tot atât de mare de hibrizi dubli. Având un potenţial mai mare decât cel al soiurilor tradiţionale şi al varietăţilor hibride simple, aceşti hibrizi au fost rapid apreciaţi, ajungând să fie foarte răspândiţi în perioada anilor ’20 şi ’30. După câteva zeci de ani de stagnare şi chiar de scădere usoară a producţiilor medii, în anii 1930-60, nivelurile din Statele Unite au crescut, în medie, cu 0,65 q de boabe la hectar anual, datorită cultivării hibrizilor dubli.

Hibrizii triliniari (A x B x C), rezultaţi din încrucişarea unei linii-mamă hibride, simple, de tip „A x B” şi a unei linii-tată (polenizatoare) consangvine – „C” – au fost selectaţi în Statele Unite, într-un interval foarte scurt, iar importanţa lor era foarte mică. Motivul era probabil faptul că fertilitatea liniilor consangvine, obţinute din noul material genetic la sfârşitul anilor ’50 le-a permis societăţilor producătoare de seminţe să obţină producţii-medii ridicate.

S-a revenit, deci, la selectarea hibrizilor simpli, la care se renunţase anterior. Înlocuirea hibrizilor dubli cu hibrizii simpli a avut drept urmare o creştere a producţiilor medii în Statele Unite in anii ’1930-90, de ordinul a 1,10 q de boabe la hectar, anual.

În Europa, selectarea liniilor hibride a început după cel de-al doilea război mondial şi la început s-a bazat pe liniile consangvine provenite din centrele universitare americane şi canadiene. Programele de selecţie cele mai eficace au fost iniţiate în Franta, apoi, puţin mai târziu, au apărut şi în Germania, Ungaria, Iugoslavia şi Uniunea Sovietică.

Jones, care în 1918 a creat metoda hibrizilor dubli (A x B/C x D), rezultaţi din încrucişarea hibrizilor simpli, în locul liniilor consangvinizate, a dat „lumina verde” utilizării practice a liniilor hibride în agricultură. În Statele Unite, anii ’20 din secolul trecut, au fost perioada în care s-au selectat linii consangvinizate la scară mare, creându-se şi evaluându-se un număr tot atât de mare de hibrizi dubli. Având un potenţial mai mare decât cel al soiurilor tradiţionale şi al varietăţilor hibride simple, aceşti hibrizi au fost rapid apreciaţi, ajungând să fie foarte răspândiţi în perioada anilor ’20 şi ’30. După câteva zeci de ani de stagnare şi chiar de scădere usoară a producţiilor medii, în anii 1930-60, nivelurile din Statele Unite au crescut, în medie, cu 0,65 q de boabe la hectar anual, datorită cultivării hibrizilor dubli.

Hibrizii triliniari (A x B x C), rezultaţi din încrucişarea unei linii-mamă hibride, simple, de tip „A x B” şi a unei linii-tată (polenizatoare) consangvine – „C” – au fost selectaţi în Statele Unite, într-un interval foarte scurt, iar importanţa lor era foarte mică. Motivul era probabil faptul că fertilitatea liniilor consangvine, obţinute din noul material genetic la sfârşitul anilor ’50 le-a permis societăţilor producătoare de seminţe să obţină producţii-medii ridicate.

S-a revenit, deci, la selectarea hibrizilor simpli, la care se renunţase anterior. Înlocuirea hibrizilor dubli cu hibrizii simpli a avut drept urmare o creştere a producţiilor medii în Statele Unite in anii ’1930-90, de ordinul a 1,10 q de boabe la hectar, anual.

În Europa, selectarea liniilor hibride a început după cel de-al Doilea Război Mondial şi la început s-a bazat pe liniile consangvine provenite din centrele universitare americane şi canadiene. Programele de selecţie cele mai eficace au fost iniţiate în Franta, apoi, puţin mai târziu, au apărut şi în Germania, Ungaria, Iugoslavia şi Uniunea Sovietică.